1. GENERALITĂŢI DESEN TOPOGRAFIC

Spre deosebire de celelalte desene tehnice, desenul topografic se execută în bună parte
cu mâna liberă, iar mijloacele de reprezentare presupun o selectare din punctul de
vedere al preciziei şi al aspectului lor estetic, care poate afecta calitatea desenului.
De asemenea ca utilizare desenul topografic serveşte unor numeroase şi diferite sectoare ale producţiei sau cercetării ştiinţifice. Aceasta impune ca elementele caracteristice ale teritoriului reprezentat să difere. De asemenea diferă şi scara la care se execută desenele, precum şi modul lor de prezentare.
Planul topografic este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe de teren mai restrânse, care se întocmeşte la scări mai mari sau egale cu 1:10000, unde proiectarea punctelor de pe suprafaţa terestră se face ortogonal, iar efectul de curbură al Pământului se neglijează. Pe planurile topografice întocmite la scările: 1:500; 1:1000; 1:2000; 1:5000 şi 1:10000 se reprezintă în mod fidel forma geometrică şi dimensiunile elementelor de planimetrie, precum şi relieful terenului.


Harta topografică este reprezentarea grafică convenţională a unei suprafeţe terestre
mari, care ţine seama de forma curbă a Pământului, pe baza folosirii unei proiecţii
cartografice. Din punct de vedere al conţinutului, hărţile topografice redau în mod
generalizat detaliile planimetrice şi nivelitice ale suprafeţei topografice, prin diferite
semne convenţionale. Hărţile se întocmesc la scări mai mici de 1:20 000. Se
menţionează că numărul scărilor folosite pentru reprezentarea unei porţiuni din suprafaţa terestră poate fi nelimitat, dar dintre acestea se utilizează numai scările de bază: 1:25000; 1:50000; 1:100000; 1:200000: 1:500000 şi 1:1000000 la care se adăugă şi planurile directoare militare, la scara 1: 20000.
În funcţie de scara de reprezentare şi de modul de întocmire, desenele topografice poartă denumirea de planuri sau de hărţi.
Planurile topografice necesare elaborării documentaţiei tehnice pentru investiţiile industriale sunt:
în cadrul elaborării studiului tehnico-economic, pentru justificarea
amplasamentului propus: planul teritoriului localităţii la scara 1:10000 sau
1:5000 ; planul topografic pentru variantele de amplasament la scara 1:2000 –
1: 500 ;
la elaborarea proiectului de ansamblu al investiţiei, la capitolul planul
general sunt necesare: schiţa regiunii geografice la scara 1:50 000 – 1: 5000
pentru indicarea amplasamentului general al investiţiei; planul de situaţie al
întreprinderii cu regiunea înconjurătoare, la scara 1:5000 – 1:1000,
conţinând localităţile învecinate, întreprinderile sau unităţile existente,
cursurile de apă cu bornele cadastrului de apă, căile ferate, drumurile, reţelele

edilitare etc.; planul topografic al întreprinderii sau unităţii proiectate, la scara
1:1 000 sau 1:500, pentru variantele studiate, conţinând curbele de nivel cu
echidistanţa corespunzătoare scării, căile ferate etc.; planul topografic al
întreprinderii sau unităţii proiectate la scara 1:500 -1:200, limitat la zona
variantei propuse, conţinând curbe de nivel la echidistanţe corespunzătoare
scării şi limitele proprietăţilor cu indicarea proprietarilor; planul general de
trasare la scara 1:1000 – 1:500, completat cu reţeaua de construcţii
aleasă în funcţie de amplasarea investiţiei, repere pentru urmărirea tasărilor şi
date necesare trasărilor (unghiuri, lungimi, cote etc. j; planul topografic la
scara 1:1000 – 1:500, pentru căile de comunicaţii exterioare (căi ferate,
drumuri) ; planul topografic la scara 1:2000 – 1:1000, pentru reţele electrice,
funiculare etc.;
la elaborarea proiectelor de execuţie pe obiecte, pentru amplasament sunt
necesare : planul topografic al zonei de amplasare a investiţiei la scara 1:500 –
1:200 ; planul topografic al zonei căilor de comunicaţii, reţele electrice,
funiculare etc. la scara 1:1000 – 1:500; planul general de trasare la scara 1:1000
– 1:500 ; schiţa de trasare la scara 1:200 cu completarea reţelei de construcţii
din planul general de trasare şi cu datele necesare de trasare a obiectului;
profile transversale ale incintei şi ale căilor de comunicaţie exterioare şi
interioare, la scara 1:100, pentru lungimi şi pentru cote; profile longitudinale la
scara 1:1000 – 1:100. La elaborarea acestor proiecte se utilizează în măsură tot
mai mare material fotogrammetrie (fotograme, fotoplanuri, planuri restituite).
Nomenclatura hărţilor şi planurilor topografice, lucrările topografice care se execută în prezent pentru nevoile proiectării, sistematizării şi investiţiilor sunt legate de reţeaua de sprijin de stat (geodezică) ; există deci un sistem unic de referinţă atât plani-metric (un singur sistem de proiecţie) cât şi altimetric.
Pentru o identificare operativă a planurilor, acestea se completează în mod obligatoriu cu o serie de date şi anume:
nomenclatura planurilor vecine, la care se racordează planul topografic;
notarea coordonatelor X şi Y la caroiaj pe latura Sud şi Est; denumirea şi numărul planului (serie, simbol etc.);
nomenclatura planului conform graficului de racordare;
scara şi echidistanţa;
sistemul de referinţă (coordonate X, Y, proiecţie, cotă) ;
executanţii lucrării;
iniţialele unităţii executante ;
data executării planului;
legenda pentru anumite semne convenţionale special aplicate ;
observaţii asupra planului topografic, în cazul când de exemplu se face o reambulare, completare etc.
Planurile topografice, prin detaliile planimetrice pe care le conţin, ilustrează realităţile
de pe teren la un moment dat şi sunt valabile pentru o perioadă de timp limitată,
deoarece ritmul executării construcţiilor schimbă foarte repede conFig.ţia terenului.
Din această cauză apare necesitatea ca planurile topografice să fie actualizate periodic
(reambulate), prin operarea schimbărilor survenite. Când modificările însumează mai
puţin de 2/3 din suprafaţa planului existent acestea se execută pe planul vechi; în
caz că depăşesc 2/3 din datele acestuia, planul se redactează din nou. De asemenea
reţeaua de sprijin planimetrică şi nivelitică trebuie refăcută sau verificată.
Fig. 1.1. Formatul planurilor topografice având la bază proiecţia Gauss.

Foile şi planurile topografice la scările 1:2 000, 1:1000 şi 1:500 sunt limitate de linii ale sistemului de coordonate rectangulare Gauss-Kruger pe fuse de 3°. Cadrul este de formă pătrată cu latura de 500 mm (Fig. 1.1.).
Nomenclatura planurilor topografice la scările 1:2000, 1:1000 şi 1:500 se formează prin coordonatele rectangulare ale colţului de sud-vest al cadrului planului dat, cu indicarea în paranteză a nomenclaturii hărţii topografice la scara 1:5000 în care se cuprinde planul respectiv.
Caroiajul rectangular al planurilor topografice la aceste scări se trasează pe tot cuprinsul planului, la intervale de 100 mm.
Dimensiunile planurilor topografice, la aceleaşi scări, având la bază un sistem local de coordonate sunt planului (când caroiajul este oblic faţă de chenar) se desenează săgeata care indică nordul (aceasta este paralelă cu caroiajul) pentru evitarea unor eventuale confuzii . Pentru planurile topografice pe benzi, racordarea planurilor şi formatul acestora este creat pentru fiecare lucrare în parte şi se utilizează când planul se desfăşoară mai mult pe una din axele de coordonate cum ar fi planurile pentru proiectarea de drumuri, conducte etc.conform STAS 1—57. Aceste planuri se orientează astfel ca lucrarea să poată fi cuprinsă într-un format cât mai redus. Caroiajul rectangular se orientează după direcţiile punctelor cardinale (având liniile paralele

sau înclinate faţă de chenar), intervalele de câte 100 mm corespunzând deci cu valorile indicate şi la planurile în sistemul proiecţiei Gauss.

2. ÎNTOCMIREA PLANURILOR TOPOGRAFICE. SEMNE CONVENŢIONALE “TOPOGRAFICE”

Redactarea planurilor topografice diferă în funcţie de felul măsurătorilor, de reţeaua
cartografică (sistemul de proiecţie), de scara la care se întocmesc şi de destinaţia lor.
Succesiunea operaţiunilor de realizare a planurilor, având la bază sisteme locale de coordonate, este următoarea:

  • operaţiunile de întocmire a originalului de teren care cuprind : stabilirea scării şi a formatului;
  • pregătirea hârtiei de desen; trasarea axelor de coordonate ; raportarea punctelor;
  • operaţiunile de cartografiere sau de înnegrire a planurilor şi de
  • cartografiere a elementelor planimetrice şi de nivelment care cuprind:
  • balustrarea punctelor; scrierea numerelor de ordine şi a cotelor punctelor;
  • trasarea limitelor obiectelor (detaliilor) şi suprafeţelor (legarea punctelor);
  • alegerea şi aplicarea semnelor convenţionale (cartografierea elementelor
  • planimetrice); reprezentarea reliefului; executarea inscripţiilor (cartogra-
  • fierea scrierilor, a cadrului rectangular, geografic, ornamental);
  • colorarea.
  • Întocmirea planului de teren (originalul). Pentru executarea acestor operaţii sînt
    necesare o serie de instrumente utilizate în general în desenul tehnic, precum şi unele instrumente sau aparate speciale, de o construcţie mai mult sau mai puţin pretenţioasă, în funcţie de precizia cerută lucrării. coordonatograful rectangular, coordonatograful polar, raportoarele de precizie, maşinile de cartografiere etc.
    Scara planurilor se alege conform STAS 2—59, în funcţie de mărimea terenului, de
    mulţimea detaliilor şi de scopul lucrării pentru care se întocmeşte planul. Formatul se
    alege astfel încât suprafaţa de reprezentat să încapă în întregime pe o foaie de format
    obişnuit sau mărit, sau pe mai multe foi de acelaşi format (STAS 1—57). Se preferă
    formatele uşor de utilizat (de exemplu A2, Al). Originalul de teren (minuta
    topografică), se execută pe hârtie albă de desen sau pe hârtie milimetrică. în primul
    caz, operaţiunile de cartografiere se pot face pe acest desen, acesta devenind astfel un
    original, în caz contrar, se copiază minuta pe calc de pe hârtia albă de desen sau de pe
    hârtia milimetrică şi acest desen pe calc devine originalul. De regulă minuta se
    întocmeşte în creion de către operatorul topograf şi va fi apoi cartografiată în tuş sau
    copiată în tuş pe calc. Coala de hârtie se fixează pe planşeta de desen prin prindere cu
    piuneze sau prin lipire, acest din urmă caz fiind indicat atunci când planul se
    cartografiază.

Astfel, liniile în desenul topografic se trag cât mai subţiri (0,1 – 0,2 mm), pentru a
permite reprezentarea pe plan a unui număr cât mai mare de obiecte. Distanţa minimă
între două linii trebuie să fie de 0,2 mm pentru a putea fi percepute în mod distinct.
Această distanţă reprezintă distanţa minimă admisă între semnele convenţionale sau
orice alte reprezentări de pe planurile topografice. Cînd planul urmează a fi cartografiat
de către un cartograf, operatorul de teren trebuie să execute în creion o parte din
cartografiere şi anume unirea în creion a punctelor, semne convenţionale, înscrierea
cotelor punctelor.
Numerele punctelor se scriu cu litere standardizate (STAS 186—71) cu caractere
având înălţimea de 2,5 (2,0) mm pentru detalii, sau 3 mm pentru punctele de sprijin.
Scrierea pentru elementele principale ale terenului, numerotări topografice etc. se face
de exemplu cu caractere de 5 mm, iar a celor mai puţin importante cu caractere de 4
mm; unele denumiri (mai importante) se scriu cu înălţimea de 6, 8, 10 sau 12 mm (cu
majuscule). Scrierea cartografică are rolul de a completa desenul topografic cu
explicaţiile necesare. Scrierea cartografică nu se limitează la scrierea indicată în STAS
186—71, ci cuprinde şi alte categorii de scrieri utilizate mai cu seamă la hărţile şi
planurile care se întocmesc prin prelucrarea planurilor originale de teren.
Scrierea desenelor topografice care cuprind centre populate, elemente hidrografice,
orografice, diviziuni administrative etc. se face conform Normativului C. 100—
69.
Semnul convențional este o figură geometrică, cu formă și mărime stabilită în mod convențional, care urmărește să sugereze imaginea și natura unui obiect sau detaliu topografic.
Unele detali topografice se pot transpune la scară, prin desenarea conturului lor, în interior scriindu-se semnul convențional.
Mărimea și formele semnelor convenționale sunt standardizate și cuprinse în ”Atlasul de semne convenționale”.
Semnele convenționale sunt grupate în 7 categorii:
baza geodezică: cu punctele de triangulație, poligonometrice, de intersecție și de nivelment;
detalii din interiorul localităților: rețeaua stradală, spații verzi, construcții
industriale agricole, social- culturale și civile, cvartale, elemente topografice;
instalații: fabrici, cosuri, uzine, sonde, centrale, silozuri;
conducte, rețele, împrejmuiri și limite: conducte de gaz, apă, gaze naturale, petrol, rețele elctrice, telefonice, împrejmuiri de zid, garduri metalice, de lemn, de beton, de sârmă, frontiere și limite administrative;

rețele de comunicație: căi ferate cu construcții auxiliare, rețeaua de drumuri și autostrăzi, șosele, drumuri, poteci;
hidrografia și construcțiile hidrotehnice: zvoare, fântâni, ape curgătoare, diguri, baraje, poduri, podețe. Se reprezintă pe planuri cu culoarea albastră;
relieful, în general reprezentat prin curbe de nivel de culoare sepia și puncte
colorate. Prin semne convenționale se reprezintă următoarele detalii: rupturi de
teren, terase, râpe, viroage, ravene, alunecări de teren, grohotișuri, prăpăstii.
Semnele convenționale folosite pentru realizarea hărților și a planurilor topografice sunt date de Atlase de semne convenționale, având caracter de standarde
În situațiile în care pe hărți se folosesc semne nestandardizate, semnificația lor trebuie explicată printr-o legendă.
Același obiect poate fi reprezentat diferit pe un plan sau pe o hartă, în funcție de scara aleasă a planului sau a hărții.
Există mai multe tipuri de semne convenționale, dintre care amintim:
semne convenționale care nu reprezintă obiectl la scară (aceste tipuri de semne au dimensiuni fixe, specificate în altlas):
 semne pentru puncte geodezice;  semne pentru podețe;
 semne pentru unele clădiri:
o semne cu dimensiuni fixe- pentru clădiri ce nu pot fi
reprezentate la scară;
o semne pentru reprezentarea la scară a clădirii;
semne convenționale care reprezintă obiectul din teren la scara planului sau a
hărții:
 parcele din teren;
 clădri;
 drumuri ce depășesc o anumită lățime; semne convenționale de umplutură:
 vegetație: vie, livadă, păsune;

 tipuri de sol: pietros, nisipos.
Plasarea semnelor convenționale pe planuri sau hărți se face după următoarele criterii:
1. poziția reală a elementelor din teren trebuie să corespundă cu centrul semnului
convențional de tip geometric: cerc, pătrat, triunghi:
2. orientarea semnelor convenționale va fi:
paralelă cu latura planului pentru: puncte bază, coșuri, stații radio- TV, stații meteorologice, monumente, etc.;
conformă cu orientarea reală a elementelor de pe teren: clădiri, stadioane, terenuri de sport, etc.;
paralelă cu latura cea mai lungă a reprezentării: sere, livezi;
3. axul semnului convențional trebuie să corespundă cu axul elementului
topografic: căi ferate, drumuri, poduri, diguri, baraje;
4. distanța minimă între două semne convenționale să fie de 0,5mm.
Există o mare varietate de detalii și deci o mare varietate de semne convenţionale, ceea ce a dus la posibilitatea clasificării acestora în mai multe grupe:
Puncte caracteristice
puncte astronomice la sol şi pe movile;178,0 şi 173,0 = cota; +15 = înălţimea movilei în m;
puncte geodezice; 1-la sol; 2-pe movile; 3-pe biserici;
puncte geodezice; 4-pe clădiri; 5-pe clădiri proeminente;
puncte topografice; 1-la sol; 2-pe movile; 3-pe biserici;
puncte topografice; 4-pe clădiri; 5-pe clădiri proeminente; 6-pe coşuri;
puncte de nivelment; 167,75 = cota în m;
puncte cotate în metri situate deasupra nivelului mării; 1-pe înălţimi dominante; 2-pe alte forme de teren;
Relief

curbe de nivel principale (cele groase), normale (cele
subţiri) şi valorile lor;
movile şi gropi care nu pot fi reprezentate prin curbe de
nivel; 1-nu se pot reprezenta la scara hărţii; 2-se pot
reprezenta la scara hărţii; +5 înălţimea movilei în m; -5 adâncimea gropii în m;

1-suprafeţe cu ondulaţii mici; 2-sprâncene;
ridicături în terenuri nisipoase

1-pietre izolate; 2-îngrămădiri de pietre; 3-colţi de stâncă; +5 înălţimea pietrei sau a stâncii în m;

gropi în terenuri nisipoase;

1-zone stâncoase; 2-intrări în peşteri, grote; 5-3 lăţimea şi înălţimea intrării în m; 150-lungimea peşterii în m;

alunecări de teren;
rupturi de teren, terase, râpe; -5, -8 adâncimea în m;
viroage; 1-se pot reprezenta la scara hărţii; -2,5
adâncimea în metri; 2-nu se pot reprezenta la scara hărţii; 4 lăţimea în m, -2,5 adâncimea în m;

1-suprafeţe nisipoase; 2-suprafeţe nisipoase cu pietre;

suprafeţe cu crăpături
halde (conuri de zgură, steril) şi exploatări la suprafaţă; ptr. = piatră; cărb. = cărbune; +10 înălţimea haldei în m; –
10 adâncimea exploatării în m; 1-nu se pot reprezenta la scara hărţii; 2-se pot reprezenta la scara hărţii;

Hidrografie
faruri; 1-pe construcţii în formă de turn; 2-
plutitoare; 3-balize plutitoare;
1-izvoare amenajate; min. = mineral; 2-puţuri
pentru captarea apei; 3-fântâni fără cumpănă; 4-
fântâni cu cumpănă; 8 m adâncimea până la
suprafaţa apei;
1-fântâni arteziene; 2 şi 3-rezervoare, bazine,
instalaţii pentru purificarea apei, descoperite şi
acoperite
râuri, pâraie cu maluri abrupte neamenajate şi amenajate; -1,7 şi -5 adâncimea malului în m;
staţii, posturi hidrometrice; 182,5 cota la capătul
mirei; (4,50) gradaţia la care s-a determinat cota; 181,5 cota nivelului mediu al apei în m;
râuri, pâraie canalizate cu diguri neconsolidate;
canale de irigaţie, desecări cu maluri neconsolidate; 20 lăţimea în m; -3,0 adâncimea în m
canale de irigaţie; desecări cu maluri consolidate
diguri de-a lungul apelor reprezentate cu două linii;

vaduri la apele reprezentate cu o linie;

linii de mal invariabile;

albiile lacurilor, râurilor sau pâraielor secate;
maluri abrupte; 1-fără plajă; 2-cu plajă; -3,0
adâncimea malului în m;
maluri consolidate; 1-cu piatră, beton; 2-cu fascine; 3-rupturi de maluri consolidate;
valuri de mal de plajă care nu se pot reprezenta la scara hărţii; +3,0 înălţimea valului în m;
diguri cu maluri neconsolidate şi consolidate ce nu
se pot reprezenta la scara hărţii; 4,0 lăţimea
coronamentului în m; +3,0 înălţimea digului în m; diguri cu maluri neconsolidate care se pot reprezenta la scara hărţii
diguri cu maluri consolidate care se pot
reprezenta la scara hărţii; 12,7 lăţimea
coronamentului în m; +5,3 înălţimea digului în m;
1-pietre la suprafaţa apei; 2-insule

zone inundabile;

lacuri; 3 adâncimea apei în m;

râuri, pâraie, canale şi date caracteristice; 0,2 viteza
de curgere a apei în m/s; 20 lăţimea apei în m; 1,5P
adâncimea ape şi natura fundului (P = piatră);
1-roţi pentru irigaţii; 2-ecluze; 2 numărul camerelor de ecluzare; 65-15 lungimea camerei de ecluzare şi lăţimea porţilor în m; -3,7 adâncimea apei în m; porţiuni subterane ale râurilor, pâraielor sau canalelor reprezentate cu o linie;
baraje, stăvilare; 1-necarosabile; 2-carosabile; pmt.
şi P materialul de construcţie; 50 lungimea în m; 8
lăţimea părţii carosabile în m; 62,3 cota la partea
superioară în m; 54,5 cota la partea inferioară în m;
1-cascade, cataracte; -3 căderea de apă în m; 2-
locuri de ancorare, rade;

1-locuri de adunare a lemnului pentru plute; 2-cale
de construcţie, lansare; 3-locuri de acostare, dane
Vegetaţie şi soluri
terenuri sărate; 1-inaccesibile, greu accesibile; 2-
accesibile
terenuri umede; 1-cu iarbă; 2-cu muşchi; 3-cu stuf;
mlaştini; 1-inaccesibile, greu accesibile; 2-accesibile; 2 şi 0,6 adâncimea în m;
păduri şi linii de somiere; 5 lăţimea liniei somierei în m;
17 şi 20 numărul parchetelor; stj. = stejar, adică esenţa
copacilor; 18 înălţimea medie a copacilor în m; 0,30
diametrul mediu al copacilor în m; 5 distanţa medie între copaci în m;
1-păduri care nu se pot reprezenta la scara hărţii; 2-fâşii
de pădure, perdele de protecţie a căror lăţime nu se poate
reprezenta la scara hărţii; 8 înălţimea medie a copacilor în
m;
păduri rare; stj. = esenţa copacilor;
grupuri de arbori; 1-care constituie repere de orientare; 2-
care nu constituie repere de orientare;
1-livezi, pepiniere de pomi fructiferi; 2-plantaţii diverse (trandafiri, coacăze, hamei, zmeură);
vii; 1-cu pomi; 2-fără pomi; culturi de orez;
1-fâneţe, ierburi înalte; 2-izlazuri, păşuni; păduri tăiate cu lăstăriş;

elemente liniare pe linii de somieră
limite; 1-ale rezervaţiilor naturale şi parcurilor naţionale; 2-ale elementelor de vegetaţie;
Elemente social-economice

clădiri fără curţi
1-clădiri izolate cu curţi; 2-clădiri proeminente
1-biserici, mănăstiri; 2-capele; 3-
moschei;
1-cetăţi, palate, castele, castre romane; 2-ruine de cetăţi, palate, castele, castre romane;
1-construcţii fortificate; czm. = cazemată; 2-
construcţii subterane; gj. = garaj;
străzi principale; 1-se pot reprezenta la scara
hărţii; 2-nu se pot reprezenta la scara hărţii; străzi secundare;
porţiuni de străzi sau alei cu trepte;
treceri subterane;
cvartale cu clădiri peste două etaje; 51 înălţimea clădirii în m;
cvartale cu clădiri până la două etaje inclusiv; şc = şcoală;
cvartale cu construcţii industriale; met. = metale (fabrică, uzină);

cvartale cu clădiri distruse;

fabrici; chim. = chimice; siderg. = siderurgie
1-fabrică textile (nu se poate reprezenta la scara hărţii); 2-uzină electrică (se poate reprezenta la scara hărţii);
coşuri de fabrici; 55 înălţimea coşului în m;
mori, motoare, gatere; 1-acţionate de vânt; 2-
acţionate de apă; 3-cuptoare de var, mangal
sonde de petrol, gaze; 1-cu turle; 2-fără turle;
1-depozite, rezervoare pentru petrol, gaze, ulei, vin; 2-staţii pentru alimentare auto
mine; 1-în exploatare; 2-scoase din exploatare; Pb. = plumb

exploatări la suprafaţă; 1-de turbă; 2-de sare;
1-aeroporturi, aerodromuri, hidroscale; 2-locuri de aterizare, amerizare;
faruri pentru navigaţia aeriană; 1-izolate; 2-pe
clădiri;
1-transformatoare electrice; 2-staţii de
radioemisie, televiziune;
1-antene de radioemisie, relee de televiziune; 2-
oficii telegrafice, telefonice, radio-telegrafice; 3-
staţii meteo;
1-construcţii în formă de turn; silz. = siloz; 2-
cantoane forestiere; 3-clădiri cu folosinţă diversă; stn. = stâne;
1 şi 2-sere; 3-prisăci;
1-terenuri de sport; 2-stadioane;
1-monumente, statui; 2-troiţe, cruci, morminte
izolate; cimitire; 1-fără arbori; 2-cu arbori;
linii electrice; 1-pe stâlpi de lemn; 2-pe stâlpi
metalici sau de beton; 20 kv = tensiunea
curentului în kilovaţi; 15 = înălţimea stâlpilor în
m;
linii de transmisiuni;
conducte de gaze la suprafaţă cu staţii de compresiune;
conducte de gaze subterane sau sub apă;
conducte de petrol la suprafaţă cu staţii de pompare;
conducte de petrol subterane sau sub apă;
conducte de apă la suprafaţă cu staţii de pompare; conducte de apă subterane sau sub apă
jghiaburi; 1-pentru irigaţii; +5,5 înălţimea
deasupra solului în m; 4 lăţimea în m; -1,3
adâncimea în m; 2-pentru coborârea lemnului şi a altor materiale

1-ziduri istorice; 18 înălţimea zidului în m; 2-
ziduri de piatră, cărămidă, ziduri de consolidare şi garduri metalice;
garduri; 1-vii; 2-de lemn sau sârmă;
valuri istorice; +3 înălţimea în m limite de judeţe;
căi ferate cu ecartament normal; 1-duble
neelectificate; 2-duble electrificate;
căi ferate cu ecartament normal; 3-simple
neelectrificate; 4-simple electrificate;
căi ferate cu ecartament normal în construcţie;
căi ferate cu ecartament îngust simple, duble neelectrificate;
1-căi ferate trasate schematic; 2-tunele; 6-10
înălţimea şi lăţimea în m; 100 lungimea în m;
terasamente fără şine;
linii de tramvai;
funiculare, teleferice;
benzi transportoare permanente;
1-staţii de cale ferată; 2-halte; 3-cantoane;

1-puncte de oprire; 2-rampe;

porţiuni de căi ferate cu pante peste 2 %;
căi ferate pe rambleu şi în debleu; +7 înălţimea
rambleului în m; -7 adâncimea debleului în m;
anexe feroviare; 1-linii de triaj; 2-depouri;

anexe feroviare; 1-linii de garare; 2-puncte
terminus; 3-semafoare;
autostrăzi; 2 numărul benzilor pe un sens de circulaţie; 4 lăţimea unei benzi în metri; B = beton, materialul de acoperire;

porţiuni de autostrăzi pentru aterizare sau decolare; 40 lăţimea autostrăzii în m; B = beton, materialul de acoperire
şosele modernizate; 1A numărul şoselei naţionale;
7 lăţimea părţii carosabile în m; (10) lăţimea
şoselei din şanţ în şanţ; As = asfalt, materialul de acoperire;
şosele modernizate; 1-trasate schematic; 2-în
construcţie;
şosele; 6 lăţimea părţii carosabile în m; (8) lăţimea
şoselei din şanţ în şanţ în m; As = asfalt,
materialul de acoperire;
drumuri naturale îmbunătăţite; 6 lăţimea drumului din şanţ în şanţ în m; P = piatră, materialul de acoperire;
drumuri naturale îmbunătăţite în construcţie drumuri naturale
drumuri de exploatare pe câmp sau prin pădure;
1-poteci pentru transporturi samarizate, poteci de picior; 2-punţi suspendate, cornişe artificiale; 1,2 lăţimea cea mai mică în m; 20 lungimea în m;
limite de schimbare a materialului de acoperire al şoselelor; As = asfalt; B = beton
1-poduri; B = beton, materialul de construcţie; 15-
9,1 lungimea şi lăţimea carosabilă a podului în m;
50 rezistenţa la sarcină în tone; 2-poduri cu
dispozitiv de deschidere sau de ridicare;
1-pietre kilometrice; 10 numărul pietrei
kilometrice; 2-porţiuni de şosele, drumuri cu rază de curbură sub 25 de metri;
poduri; 1-pe suporţi plutitori; 2-suspendate;
1-poduri tubulare, poduri cu lungimea sub 3m; 2-
punţi pentru pietoni;
Semne convenționale folosite pentru redactarea planurilor
topografice
Punct din Reţeaua Geodezică Naţională cu determinare astronomică

Punct din Reţeaua Geodezică Naţională
Punct din Reţeaua Geodezică Naţională, materializat pe clădiri
Punct din Reţeaua Geodezică Naţională (biserici)
Punct din Reţeaua Geodezică Naţională pe movilă
Punct de îndesire al Reţelei Geodezice Naţionale
Punct topografic de poligonaţie sau punct transmis la sol, bornat
Staţie de poligonaţie marcată prin pichet de fier
Staţie de poligonaţie marcată prin pichet de lemn
Punct de hotar marcat prin bornă
Reper de nivelment de bază încastrat în
borne
Reper de nivelment de bază încastrat în construcţii
Punct de staţie cotat
Punct cotat pe pardoseala construcţiei
Magazie de lemn sau de tablă
Clădire în construcţie sau fundaţie

Pivniţă izolată sau beci pentru depozitare

Şopron
Şopron între două construcţii
Seră

Ruină

Construcţie subterană

Chioşc

Intrare acoperită la subsol

Intrare descoperită la subsol
Pasarelă între două clădiri
Biserică
Capelă
Biserică

Biserică sau Capelă

Moschee
Cimitir creştin
Troiţă sau cruce izolată

Monument
Cabină-adăpost staţiile de transport în comun
Post de transformare electric suprateran

Post de transformare electric subteran
Foraj
Fg-geotehnic
Fh-hidrologic

Sondă petrolieră
Rezervor la suprafaţă pentru produse petroliere sau gaze
p-petrol
u-ulei
g-gaze
Cămin de vizitare apă

Cămin de vizitare apeduct
Cămin de vizitare apă industrială Cămin de vizitare gaze
Cămin de vizitare termoficare
Cămin de vizitare telefon
Cămin de vizitare canal
Cămin de vizitare cablu electric
Gură de canal la rigola străzii, cu grătar de scurgere
Curbele de nivel se obţin de cele mai multe ori plecând de la un plan cotat (cu cote ale punctelor caracteristice). Numărul punctelor cotate este reglementat prin instrucţiuni (Tabelul 2.1.).
Tabelul 2.1. Numărul de puncte conţinute într-un plan topografic în funcţie de scară
Centre populate

Scara Echidistanţa

Șes Uşor accidentate

Celelalte zone
Accidentate

1 : 5
000
1 : 2
000
1 : 1
000
1 : 500
1 : 200

1 m 4 puncte 10 puncte
2 m 1 punct 3 puncte 5 puncte
5 m 2 puncte 2 puncte
1 m 3 puncte 10 puncte 15 puncte
2 m 2 puncte 6 puncte 10 puncte
0,5 m 10 puncte 40 puncte 60 puncte
1 m 6 puncte 20 puncte 30 puncte
0,25 m 35 puncte 100 puncte 200 puncte
0,50 m 25 puncte 60 puncte 100 puncte
0,25 m – – –

6 puncte
12 puncte
28 puncte
112 puncte
200 puncte

Trasarea curbelor de nivel începe prin interpolarea între punctele cotate a punctelor de cotă rotundă. Apoi aceste puncte de cotă rotundă se unesc între ele prin linii curbe, sinuoase. Interpolarea se poate face numeric sau grafic.
Un procedeu des utilizat este cel de interpolare grafică cu hârtie milimetrică (Fig. 3). În
acest caz marginea hârtiei milimetrice se aşează în lungul distanţei AB, iar pe verticale
se marchează punctele a, respectiv b, în puncte corespunzătoare altitudinilor punctelor
A, respectiv J5. Pentru aceasta, pe marginea hârtiei milimetrice în dreptul liniaturii
centimetrice pe dreapta sau pe stânga, se înscriu valorile curbelor de nivel care vor fi
interpolate între A şi B. Punctele a şi b (interpolate) se unesc printr-o linie. La inter-
secţia liniei care le uneşte cu liniile centimetrice se află punctele pe a căror verticală, pe
marginea hârtiei milimetrice între A şi B, se găsesc punctele de cotă rotundă dintre
acestea (în exemplul dat punctele prin care trec curbele de 220 m, 225 m şi 230 m).
Fig.2.1. Interpolarea grafică cu hârtie milimetrică
Prin reprezentarea reliefului — prin curbe de nivel, cât şi prin aplicarea pe plan a
semnelor convenţionale, — cu atât mai detaliate cu cât scara este mai mare,
complexitatea planurilor creşte, fiind de regulă mai mare în reprezentarea terenului intravilan.
Precizia redactării grafice a planurilor topografice în vederea utilizării lor în proiectarea şi executarea construcţiilor este dată de Normativul C. 110-69 (Tabelul 2.2.).

Tabelul 2.2. Redactarea grafică a planurilor topografice
Erori Erori pe teren
Denumirea erorii în plan (mm)
(mm) 1:5000 1:2000 1:1000 1:500 1:100
Eroarea maximă admisă de
trasare a obiectelor şi detaliilor 0,4 2,0 0,8 0,4 0,2 0,04
terenului
Erorile maxime admise de
trasare a contururilor bine 0,4 2,0 0,8 0,4 0,2 0,04
delimitate în intravilan

Erorile maxime admise de
trasare a contururilor bine 0,8 4,0 1,6 0,8 0,4 0,08
delimitate în extravilan

Erorile maxime admise în
trasarea unor obiecte de detalii 1,2 6,0 2,4 1,2 0,6 0,12
de pe teren cu aprecierea
limitelor
Utilizarea planurilor şi a hărţilor topografice în executarea studiilor şi proiectelor diferitelor lucrări, precum şi în alte scopuri, impune reproducerea acestora în mai multe exemplare. Reproducerea se poate face la aceeaşi scară sau la o scară diferită de scara originalului.
Reproducerea la aceeaşi scară a planurilor se execută prin mai multe metode: prin
copiere pe hârtie de calc, prin metoda caroiajului (cadrilării), prin heliografiere,
fotografiere şi gravare.
Metoda caroiajului constă în trasarea unui caroiaj pe original şi a unuia identic pe hârtia pe care se face copierea.
Carourile se numerotează pe două laturi (exemplu pe latura de sus de la stânga la dreapta şi pe latura din stânga de sus în jos), apoi se transpun pe copie elementele în fiecare pătrat, folosind distanţierul, compasul etc.
Planurile pot fi reproduse şi la o altă scară decât aceea a originalului. Scara copiei poate fi mai mare sau mai mică. Cazul frecvent este acela al micşorării.
Metodele de reproducere la scări diferite sunt: metoda caroiajului, metoda coordonatelor, metoda pantografierii şi metoda fotografierii (fotografică).

Metoda caroiajului constă în trasarea unor pătrate sau dreptunghiuri atât pe original cât şi pe copie, colţurile acestora având aceleaşi coordonate. leaturile lor vor fi în raportul scării planului. Având carourile trasate, raportarea se face cu ochiul liber, cu compase de reducţie (Fig. 4) sau cu ajutorul scării grafice.
Fig. 2.2. Reproducerea planurilor la scară diferită prin metoda caroiajului
3. PLANURI TOPOGRAFICE

Spre deosebire de celelalte desene tehnice, desenul topografic se execută în bună parte
cu mâna liberă, iar mijloacele de reprezentare presupun o selectare din punctul de
vedere al preciziei şi al aspectului lor estetic, care poate afecta calitatea desenului.
De asemenea, ca utilizare, desenul topografic serveşte unor numeroase şi diferite sectoare ale producţiei sau cercetării ştiinţifice. Aceasta impune ca elementele caracteristice ale teritoriului reprezentat să difere. Totodată diferă şi scara la care se execută desenele, precum şi modul lor de prezentare.
Planurile topografice redau suprafeţe mici de teren la scări mari, neţinînd seama de curbura pământului, în timp ce hărţile redau suprafeţe mai întinse, la scări mai mici, luând în considerare curbura pământului.
În funcţie de scara de reprezentare şi de modul de întocmire, desenele topografice poartă denumirea de planuri sau de hărţi.
Clasificarea desenelor topografice şi a hărţilor se poate face după mai multe criterii şi
anume: după scară (Tabelul 3.1.), după conţinut, după destinaţie, după cromatică, după
modul de reprezentare a reliefului, după natura exemplarului (unicat, multiple).
Tabelul 3.1. Clasificarea hărţilor şi planurilor topografice după scară

Nr.
crt.
1
2

3

Denumirea
Hărţi geografice
Hărţi topografice

a) Planuri topografice
la scări mici

b) Planuri topografice
la scări mijlocii

a) Planuri topografice
la scări mari

Scara (1:n)
1: 400000-
1: 5000000

1: 20000 –
1: 300000

1:10000
1: 5000

1: 2000
1: 1000

n<1000

Obs.(destinaţie)
Redau elementele cele mai generale ale terenului.
Se obţin de regulă din prelucrarea planurilor 1:10000 sau pe cale
fotogrametrică.
Au caroiaj rectangular.
-Plan general de ansamblu.
-Plan topografic fundamental.
-Plan de situaţie (sau cadastrale),
sistematizare.
-Planuri de sistematizare, execuţie,
etc.
Planuri tehnice de detalii, de proiectare, etc.

Etapele de elaborare ale proiectelor sunt în general următoarele: studiul tehnicoeconomic (STE), proiectul de ansamblu (PA), proiectul de execuţie (PE). La un volum mic de proiectare ultimele două etape se unesc într-una singură numită proiect de ansamblu şi de execuţie (PAE).
Pe baza măsurătorilor topografice de teren şi a operaţiunilor de calcul necesare
întocmirii de noi planuri topografice sau de actualizare a celor existente, se trece la
executarea originalului planului topografic, denumit şi „originalul de teren”. În acest
scop se folosesc o serie de metode şi instrumente de raportare, clasice şi moderne,
pentru obţinerea planului topografic al terenului, care a construit obiectul ridicării.
3.1. METODE DE ÎNTOCMIRE A PLANURILOR TOPOGRAFICE
Metodele de întocmire a planurilor topografice se stabilesc în funcţie de categoriile de
măsurători de teren destinate noilor planuri topografice, ce se aleg în funcţie de
mărimea suprafeţei, scara planului şi precizia necesară, din care, se menţionează:
– metoda fotogrammetrică, se aplică în cazul teritoriilor cadastrale, unde
urmează să fie întocmite planuri topografice de bază la scările 1:10000;
1:5000 şi 1:2000;
– metoda fotogrammetrică + topografică, se foloseşte în cazul localităţilor
urbane şi rurale, unde se vor întocmi planuri topografice la scara 1:2000 şi
1:1000;
– metode topografice clasice şi moderne se recomandă pentru municipii şi oraşe
mari, în care se vor întocmi planuri topografice la scările 1:1000 şi 1:500.
3.2. INSTRUMENTE ŞI ECHIPAMENTE FOLOSITE LA
ÎNTOCMIREA ŞI REDACTAREA PLANURILOR PRIN METODE
CLASICE ŞI MODERNE
În vederea raportării în plan a punctelor caracteristice ale terenului se folosesc o serie de instrumente şi echipamente de raportat şi desenat, în sistem clasic sau automatizat, din care, se prezintă:
a) coordonatograful rectangular este construit pe principiul axelor
perpendiculare, fiind format dintr-o masă la care sunt montate două braţe
gradate, riguros perpendiculare între ele, reprezentând axa absciselor şi axa
ordonatelor;
b) coordonatograful polar este format dintr-un semicerc gradat şi o riglă gradată,
care servesc la raportarea punctelor determinate prin orientare () sau unghiul
orizontal () faţă de o direcţie de referinţă şi distanţă, în raport cu punctul de
staţie;
c) instrumente clasice de raportat şi desenat: raportoare sub formă de cercuri sau
semicercuri din material plastic, gradate în sistem sexagesimal sau centesimal;
rigle confecţionate din metal, lemn sau material plastic; echere de desen din
lemn sau plastic; compasul sau distanţierul şi altele;
d) echipamente de cartografiere – editare în sistem automatizat.
Datele topo-geodezice provenite sub o formă digitală de la diferite sisteme de culegere a lor din teren: staţii totale de măsurare, tahimetre electronice şi altele sunt prelucrate de echipamentele hardware de cartografiere, editare şi arhivare formate din:
• plottere, ce servesc la transpunerea datelor digitale sub formă grafică, la
diferite scări de reprezentare cu o precizie în poziţie planimetrică a punctelor
raportate de 0,01mm;
• imprimantele, se diferenţiază prin calitatea imprimării, viteză de lucru şi alte
criterii, dintre care, se menţionează o serie de tipuri, în funcţie de modul
imprimare: cu ace, cu jet de cerneală şi laser.

3.3. OPERAŢIILE PREGĂTITOARE ŞI DE REDACTARE A PLANURILOR TOPOGRAFICE
În vederea întocmirii unui plan topografic, se vor efectua o serie de operaţiuni pregătitoare şi de redactare, ce se desfăşoară în fazele:
a) operaţii pregătitoare:în această fază se întocmeşte inventarul de coordonate a
punctelor ce urmează să fie raportate din coordonate rectangulare (X,Y) şi din
coordonate polare (, do) sau (, do), se procură hârtia şi instrumentele de raportare şi de desen necesare.
• Redactarea planurilor topografice la scări mai mici sau egale cu 1:2 000, se
realizează pe trapeze geodezice, în sistemul proiecţiei stereografice – 1970,
ce se raportează pe hârtie de desen lipită pe un suport nedeformabil,
alcătuit dintr-o foaie de zinc, aluminiu sau plastic. Pe acest suport
nedeformabil, se raportează mai întâi din coordonate rectangulare colţurile
cadrului interior al trapezului, după care se trasează cadrul geografic şi
cadrul ornamental, iar în interiorul trapezului se raportează punctele din
teren, în sistemul axelor de coordonate ale proiecţiei stereografice 1970.

• Redactarea planurilor topografice la scări mai mari de 1:2 000 se face, în
mod obişnuit, pe hârtie milimetrică, pe care se trasează formatul de desen
şi axele de coordonate în sistemul proiecţiei stereografice 1970 sau în
sistem local de coordonate.
Pentru stabilirea formatului de desen, se vor extrage valorile maxime şi minime ale absciselor şi ordonatelor din inventarul de coordonate, pe baza cărora se calculează diferenţele:
X X max  X min 3.1
Y Ymax  Y min 3.2

Cele două valori obţinute (X, Y) se reduc mai întâi la scara planului 1: N, după care, se adaugă un plus de 10…20 cm, obţinându-se lungimea şi lăţimea formatului de desen al hârtiei milimetrice.
După stabilirea formatului se vor alege pentru originea sistemului rectangular de axe
nişte valori rotunde (X0, Y0), care să fie mai mici decât valorile minime (Xmin, Ymin) ale
coordonatelor punctelor din inventarul de coordonate. Deci trebuie să fie îndeplinite
condiţiile:

X

0

X şi Y 
min 0

Y , 3.3
min

ceea ce asigură posibilitatea raportării tuturor punctelor în sistemul stabilit de axe.
În funcţie de scara planului, se trasează caroiajul rectangular pe ambele axe de coordonate cu latura de 50, 100, 200, 500 şi 1 000m, corespunzător scării de raportare (Fig. 3.1.).

Fig. 3.1 Sistemul de axe şi caroiajul rectangular
b) raportarea punctelor: pe originalul planului topografic, care se execută la una
din scările de bază 1: 500; 1: 1000; 1: 2000; 1: 5000 şi 1: 10000, se raportează
toate punctele din inventarul de coordonate, după cum urmează:

 prin metoda coordonatelor rectangulare se raportează toate punctele de
triangulaţie, de intersecţie, de drumuire şi de radiere, determinate prin
coordonatele rectangulare (X,Y) în raport cu colţul de sud-vest al
pătratului cu latura de 50 m (Fig. 3.1.);
 prin metoda coordonatelor polare se raportează toate punctele determinate
prin coordonate polare (, do), cu ajutorul raportorului şi a riglei gradate,
din puntele de triangulaţie sau de drumuire, în raport cu direcţiile de
referinţă faţă de care au fost măsurate pe teren;
 prin metoda coordonatelor echerice se raportează punctele determinate
prin abscise şi ordonate, conform schiţelor întocmite în timpul ridicării
topografice.
c) verificarea raportării punctelor: pentru verificarea raportării punctelor prin
coordonate rectangulare, se compară distanţele măsurate grafic pe planul de
situaţie la scara de redactare dintre două puncte de drumuire cu valorile
corespunzătoare măsurate pe teren şi reduse la orizont.
Dacă diferenţele dintre cele două mărimi considerate sunt mai mici decât eroarea
grafică de raportare, care în funcţie de importanţa punctelor este cuprinsă între  0,2
mm şi  0,5 mm rezultă că, punctele au fost raportate corect, iar în caz contrar, s-a
produs, o greşeală de raportare, care trebuie verificată şi corectată. După verificarea
tuturor punctelor raportate, se definitivează raportarea prin desenarea semnului
convenţional respectiv şi înscrierea numărului punctului în partea stângă sau în partea
dreaptă a acestuia.
d) unirea punctelor raportate: se face mai întâi în creion în conformitate cu
schiţele întocmite pe teren în timpul măsurărilor, obţinându-se forma detaliilor
planimetrice care determină limitele de hotare, categorii de folosinţă ale
ternului agricol şi neagricol şi altele.
e) cartografierea planului: în funcţie de modul de redactare, se efectuează
trasarea în tuş a conţinutului planului topografic şi scrierea elementelor de
toponimie pentru foile de plan întocmite pe suporturi nedeformabile.
Pentru planurile de situaţie raportate pe hârtie milimetrică, se efectuează numai
definitivarea lor în creion, cu toate elementele cartografice specifice acestor planuri.
După caz, se completează planul topografic întocmit cu următoarele elemente cartografice: proiecţia folosită, sistemul de referinţă pentru cote, teritoriul cuprins, nomenclatura, scara de redactare, anul ridicării şi redactării, dimensiunile şi suprafaţa trapezului, denumirea planului, autorul şi altele.

4. STANDARDE, NORME, CONVENŢII FOLOSITE ÎN
DESENUL TOPOGRAFIC

Proiectarea şi executarea în condiţii tehnice a planurilor topografice se realizează utilizând: standarde de stat româneşti (STAS sau SR), convenţii, normele interne (NI) şi internaţionale (ISO), norme europene (EN).
Standardele sunt simbolizate şi clasificate alfanumeric pe sectoare, grupe şi subgrupe. Sectoarele sunt notate cu o literă – A, B, C, …. – grupele sunt notate cu o cifră de la 0 la 9, iar subgrupele cu o a doua cifră de la 0 la 9.
În cadrul fiecărei subgrupe, standardele sunt prezentate în ordine numerică şi grupate, după caz, în:
• I – standarde internaţionale adoptate de standardele române; • E – standarde europene adoptate de standarde române;
• R – standarde române.
Fiecare standard cuprinde: – indicativul format din siglă şi numărul standardului; – anul ultimei ediţii; – titlul. Exemplu de notare: SR (siglă standard) ISO 7200 (nr. standard): 1994 (an ediţie)- Desene topografic. Indicator (titlul standardului)
Standardele generale utilizate la întocmirea desenelor topografice se referă la: Linii;
Scrierea standardizată; Formatele planurilor topografice; Indicatorul (cartuşul) şi
tabelul de componenţă; Scările numerice utilizate în desenul topografic; Plierea (împăturirea).
Liniile utilizate în desenul topografic, conform standardelor în vigoare (STAS 103-84), se clasifică în patru tipuri: continuă, întreruptă, linie punct, linie două puncte şi în funcţie de grosimea (b) în două clase: linii groase şi linii subţiri (2/3b) (Fig. 4.1.).
Grosimea de bază a liniei se alege din şirul de valori exprimate în mm: 0,18; 0,25; 0,35; 0,5; 0,7; 1,4; 2,0.
Într-un desen topografic, grosimea liniei de bază şi a celei subţiri trebuie să fie aceeaşi
pentru toată reprezentarea şi se aleg în funcţie de mărimea, complexitatea şi spaţiul
disponibil, iar la trasarea liniilor dicontinue (întrerupte sau linii punct) trebuie
respectate anumite principii:
• linia discontinuă începe şi se termină cu un segment;
• intersectarea acestor linii se face segment pe segment.

Linia continuă groasă se foloseşte pentru contururi şi muchii reale, secţiuni intercalate, tabele, chenarul formatului, curbe de nivel principale şi este preferabil să fie constantă pentru toate reprezentările aceluiaşi ansamblu.
Linia continuă subţire se foloseşte, de obicei, la reprezentarea liniilor de cotă, liniilor ajutătoare, liniilor de indicaţie, haşurilor, liniilor de axă scurte (mai mici de 10 mm), curbelor de nivel secundare.
Linia continuă subţire ondulată este folosită ca linie de ruptură pentru delimitarea vederilor şi secţiunilor.
Linie continuă subţire în zigzag folosită ca linie de ruptură pentru delimitarea vederilor şi secţiunilor pentru desenele pe calculator.
Fig.. 4.1. Exemplificarea tipurilor de linii
Scrierea în desenul topografic (scrierea cartografică) are rolul de a completa planurile şi hărţile topografice cu inscripţii şi explicaţii pentru uşurarea citirii acestora.
Elementele scrierii cartografice sunt grupate în 8 categorii:
1. portativul cartografic este definit de spaţiile corespunzătoare fiecărui tip de
scriere;
2. formatul literei este definit de tipul de scriere al literei respective (litere
romane, litere romane capitale, litere italice, litere rotunde, litere tip bloc etc.);
3. spaţiul literelor este definit de locul liber dintre litere pe un rând;
4. baza literei se defineşte ca fiind linia orizontală faţă de care se scriu literele,
paralele între ele şi cu aceeaşi înălţime;

5. înclinarea literei se exprimă în grade faţă de direcţia verticală a portativului
cartografic;
6. grosimea literei este dată de partea îngroşată a formatului literei;
7. înălţimea literei este definită de lungimea formatului literei, înălţimea literelor
variind în raport cu importanţa obiectivului descris;
8. lăţimea literei reprezintă lărgimea formatului literei; lăţimea şi grosimea literei
se exprimă în unităţi de înălţime.
În desenul topografic cifrele pot fi de două tipuri: arabe şi romane.
Scrierea standardizată (ISO 3098/1-93) stabileşte modul de înscriere a caracterelor cu mâna liberă sau cu şablonul. Pentru scrierea caracterelor cu mâna liberă, este necesar să se folosească o reţea ajutătoare de linii echidistante orizontale şi verticale, în care pasul dintre liniile orizontale este egal cu pasul dintre cele verticale.
Se utilizează, la alegere, scrierea înclinată cu caracterele înclinate la 75° spre dreapta
faţă de linia de bază a rândului sau scriere dreaptă cu caractere perpendiculare pe linia
de bază a rândului (Fig. 4.2.). Este obligatoriu ca pe un desen, sau un ansablu ce se
referă la o singură lucrare, să se utilizeze un singur mod de scriere, fie înclinat, fie
drept.
Dimensiunea nominală a scrierii, h (înălţimea majusculelor), măsurată în milimetri, se alege din şirul de valori: 2,5; 3,5; 5; 7; 10; 14; 20.
Fig. 4.2. Exemple de scriere tehnică
Grosimea liniei de scriere, egală cu distanţa dintre liniile reţelei de scriere, poate fi: h/14 – scriere de tip A sau h/10 – scriere de tip B (Tabelul 4.1.).

Tabelul 4.1. Dimensiuni nominale şi grosimea liniei de scriere

Dimensiunea
nominală a Raport 2,5 3,5 5 7 10 14 20
scrierii

Grosimea liniei de
scriere (mm)

h/14 (tip A) 0,18 0,25
h/10 (tip B) 0,25 0,35

0,35 0,5 0,7 1,0 1,4
0,5 0,7 1,0 1,4 2,0

Formatele desenelor topografice (SR ISO 5457: 1994) reprezintă spaţiul delimitat pe

coala de desen prin conturul dreptunghiular având dimensiunile a x b.

Formatul unui desen poate fi de tip „portrait” („în picioare”) (Fig. 4.3.a.) sau

„landscape” („culcat”) (Fig. 4.3.b.).
Fig. 4.3.a. Formatul tip „portrait” Fig. 4.4.b. Formatul tip „landscape”
S-au stabilit două tipuri de formate: formate normale şi formate derivate. Pornind de la formatul A4, ca modul, se stabilesc formatele normale A3, A2, A1, A0 şi se notează în desen prin simbolul formatului urmat, în paranteze, de dimensiunile a x b (Fig. 4.4.). De exemplu: A0(841 x 1189), A1(594 x 841) ş.a.m.d.
Formatele derivate pot fi, de exemplu: A3 x 3 (420 x 891), A3 x 4 (420 x 1189), A4 x 3 (297 x 630), A4 x 4 (297 x 841), A4 x 5(297 x 1051).
841mm

1189mm

A0 A0

Fig. 4.4. Dimensiunile formatului A0
594mm

840mm
A1 A1

Fig. 4.5. Dimensiunile formatului A10

420 mm
594 mm
A 2
A 2

Fig. 4.6. Dimensiunile formatului A2
Fig. 4.7. Dimensiunile formatului A32

A 4

210 m m
297 m m
A 4

Fig. 4.9. Dimensiunile formatului A4
1

4
Elemente grafice:
1- formatul

484228
484128 484128
2

2- chenarulul
3- indicatorul
4- câmpul desenului
5- sistemul de coordonate

484128
3

DENUMIRE INSTITU?IE

?EF PROIECT

ÎNTOCMIT

DESENAT

VERIFICAT
5

484128

Nr.Plan?ã
DENUMIREA PROIECTULUI
SCARA DENUMIREA PLANULUI TOPOGRAFIC

DATA
Fig. 4.10. Elementele grafice ale formatului
Elementele grafice permanente ale formatului (Fig. 4.10.) sunt:
• fâşia de îndosariere este situată pe latura din stânga a formatului şi se trasează
cu linie continuă subţire, la 20 mm de marginea formatului, cu înălţimea de
297 mm;
• chenarul se trasează cu linie continuă groasă la distanţă de 10 mm de marginile
formatului. Mijlocul spaţiului fâşiei de îndosariere se indică printr-o linie
subţire.
Indicatorul se aplică pe fiecare desen şi serveşte la identificarea şi exploatarea desenelor tehnice. Se amplasează în colţul inferior dreapta al formatului alipit de chenar. Forma şi dimensiunile indicatorului utilizat în desenul tehnic se stabilesc prin standard (SRISO 7200: 1994).
Completarea căsuţelor indicatorului se face astfel: numele respectiv semnătura
persoanei care a proiectat, desenat, verificat, aprobat desenul, scara sau scările la care a
fost executat desenul (ISO 5455), unitatea/unităţile de măsură ale dimensiunilor liniare
(altele decât mm), numărul planşei/numărul total de planşe, numele instituţiei,
denumirea desenului, numărul de înregistrare sau identificare al desenului (Fig. 4.11).

180mm

75mm

DENUMIREA INSTITUTIE

90mm

DENUMIREA PROIECTULUI

15mm

Nr.Plansa
SEF PROIECT

INTOCMIT

DESENAT

20mm
SCARA DENUMIREA PLANULUI TOPOGRAFIC

VERIFICAT DATA

25mm 25mm 25mm
Fig. 4.11. Forma şi dimensiunile indicatorului folosit în desenele topografice
Scările numerice (SR EN ISO 5455: 1997) utilizate în desenul tehnic se exprimă sub
forma unui raport între dimensiunea liniară a reprezentării unui element pe desenul
original şi dimensiunea liniară reală a elementului unui obiect n: 1 în cazul scărilor de
mărire, 1:n în cazul scărilor de micşorare şi 1:1 în cazul scărilor de mărime naturală.
Mărimea scărilor se alege din şirul de valori stabilite prin standarde (Tabelul 4.2.).
Tabelul 4.2. Scările numerice

Mărime reală Scara
Reducere Scările

Mărire Scările

1 : 1
1 : 2 1 : 5 1 : 10
1: 20 1: 50 1 : 100
1: 200 1: 500 1 : 1000
2 : 1 5 : 1 10 : 1
20 : 1 50 : 1 100 : 1

Plierea (împăturirea) desenelor (SR 74: 1994) executate pe formate conform cu SR ISO 5457: 1994, în vederea îndosarierii sau păstrării în mape sau plicuri, se realizează prin reducere la formatul modul A4. Desenele se împăturesc astfel încât zona de identificare a desenului şi fâşia de îndosariere să fie complet vizibile.
Împăturirea se face în aşa fel încât să se ajungă în final la formatul A4 (210 x 297) (Fig. 4.12.), considerat modul de pliaj, iar pe latura de jos a desenului împăturit, trebuie să apară indicatorul în întregime, în poziţia normală de citire a desenului. În cazul împăturirii în scopul perforării, fâşia de îndosariere trebuie să rămână complet neacoperită pe toată lungimea sa.

Fig. 4.12. Împăturirea formatului de bază A4

Desenele se împăturesc executând mai întâi plierea după linii perpendiculare pe baza formatului şi apoi, dacă mai este cazul, plierea după linii paralele cu acestea.
Copiile desenelor se împăturesc după una din următoarele metode:
– împăturirea modulară;
– împăturirea în scopul aplicării unei benzi adezive perforate;
– împăturirea în scopul perforării.
Împăturirea formatul A3, tip „landscape” şi „portrait”, este descrisă în Fig. 4.13.

Fig. 4.13. Împăturirea formatului A3 aşezat „culcat”
Fig. 4.14. Împăturirea formatului A3 aşezat „în picioare”
Fig. 4.15. Împăturirea formatului A2 aşezat „culcat”
Fig. 4.16. Împăturirea formatului A2 aşezat „în picioare”

Fig. 4.17. Împăturirea formatului A1 aşezat „culcat”
Fig. 4.18. Împăturirea formatului A1 aşezat „în picioare”
Fig. 4.19. Împăturirea formatului A0 aşezat „culcat”
Fig. 4.20. Împăturirea formatului A0 aşezat „în picioare”

5. SCĂRI TOPOGRAFICE

Lungimile măsurate pe teren, reduse la orizont, se reprezintă pe hărţi şi planuri prin reducerea lor de un număr de ori.
Scara topografică este raportul constant dintre o distanţă măsurată pe hartă sau pe plan şi corespondenta distanţei orizontale din teren, ambele fiind exprimate în aceeaşi unitate de măsură. Din punct de vedere practic, se folosesc două feluri de scări: numerice şi grafice.

5.1. SCĂRI NUMERICE

Scara numerică se exprimă sub forma unei fracţii ordinare (1/N) sau sub forma unei împărţiri (1:N). La scările de micşorare folosite în topografie, numărătorul este întotdeauna egal cu o unitate (unu), iar numitorul (N) este un număr întreg şi pozitiv, care arată de câte ori distanţele orizontale din teren sunt mai mari decât distanţele corespunzătoare, reprezentate pe harta sau planul respectiv.
Cu alte cuvinte, numitorul scării (N) indică de câte ori s-au micşorat lungimile din teren pentru a fi transpuse pe plan sau hartă. Dacă numitorul scării (N) este mic, scara planului este mare şi invers.
Scările numerice folosite la redactarea hărţilor şi planurilor topografice, se obţin din următoarele fracţii:

1
n

;

1 1 1
; ; 5.1
n n n

10 2 10 2.5 10 5 10
în care n este un număr întreg şi pozitiv.
În Ardeal, Banat şi Bucovina, în cadastrul agricol se mai folosesc şi planurile cadastrale vechi, întocmite la scările 1 : 1440, 1 : 2880; 1 : 7200, corespunzătoare unor rapoarte diferite dintre unităţile de măsură vechi folosite pe teren şi pe planuri înainte de anul 1919 în aceste provincii.
Formula generală a scării este dată de proporţia:

d
D

1
5.2
N

în care: d – distanţa de pe plan sau hartă;
D – distanţa corespunzătoare de pe teren, redusă la orizont; N – numitorul scării numerice.

Conform legii proporţiilor, se poate calcula unul din termeni, dacă se cunosc ceilalţi doi, astfel:
d  D / N, D  d  N, N  D/d 5.3

Spre exemplu, unei distanţe din teren D = 200 m, pe un plan la scara 1/5000 îi
corespunde d = 200/5 = 40 mm, iar unei distanţe grafice d = 83 mm de pe o hartă la
scara 1 : 500000 îi corespunde în teren o distanţă D = 83 x 500 = 41500 m = 41,5 km.

5.2. SCĂRI GRAFICE

Scara grafică este o reprezentare grafică a scării numerice şi, după modul cum se obţine construcţia grafică, este de trei tipuri.
a) Scara grafică simplă fără talon se reprezintă sub forma unei linii divizate în
intervale egale, numerotate progresiv începând de la zero, în sensul de la
stânga la dreapta (Fig. 5.1.).
Valoarea unei diviziuni numită bază sau modulul scării, corespunde cu mărimea acelei distanţe de pe teren, redusă la orizont. Se recomandă ca lungimea în centimetri a unui interval corespunzător bazei din teren, să se calculeze prin împărţirea a 10 cm la primele cifre ale numitorului scării, adică la 10; 5; 2.5 sau 2.
Precizia scării grafice simple fără talon este redusă deoarece valorile mai mici decât modulul respectiv se iau în mod aproximativ.

Fig. 5.1. Scara grafică simplă

b) Scara grafică simplă cu talon reprezintă o scară grafică simplă la care în
stânga originii, se construieşte talonul, adică încă un interval (modul), împărţit
într-un număr de diviziuni corespunzător preciziei cerute, iar în continuare se
construieşte scara propriu-zisă, în funcţie de scara numerică şi de baza scării.
De exemplu pentru scara numerică 1: 5000 şi pentru baza scării 100 m teren = 2 cm plan se realizează construcţia grafică care cuprinde talonul din stânga diviziunii zero, format din 10 diviziuni de câte 2 mm lungime grafică şi scara propriu-zisă, din dreapta diviziunii zero, formată din 5 diviziuni de câte 2 cm.

Precizia scării grafice este dată de relaţia: P = M/t unde:
P – precizia scării (m), care reprezintă 1 : 10 din valoarea bazei; M – modulul sau baza scării, în (m);
t – numărul diviziunilor de pe talonul scării.
Pentru determinarea unei distanţe dintre două puncte de pe planul la scara 1: 5000, se
ia cu ajutorul unui distanţier distanţa respectivă de pe plan şi se aşează pe scara grafică
simplă cu un braţ al distanţierului într-un punct al bazei (500 m), iar celălalt braţ să se
găsească pe talon (90 m). În cazul considerat se citeşte o distanţă: D = 590 m (Fig.
5.2.).

c) Scara grafică transversală sau compusă, derivă din scara grafică simplă cu
talon, în urma completării acesteia cu 10 linii paralele echidistante.
Fig. 5.2. Scara grafică simplă cu talon
Diviziunile bazei numerice se trasează prin linii drepte verticale şi paralele între ele, iar
linia orizontală de jos, notată cu zero şi linia orizontală de sus, notată cu 10,
corespunzătoare talonului, se împart în câte 10 diviziuni egale, ce se unesc cu linii oblice.

6. PREGĂTIREA TOPOGRAFICĂ A PROIECTELOR DE
CONSTRUCŢII

La întocmirea proiectelor de construcţii, în funcţie de faza de proiectare, se întocmesc planul general de trasare şi schemele de trasare, precum şi alte piese desenate cum sunt profilurile longitudinale, profilurile transversale etc.
Planul general de trasare este rezultatul prelucrării topografice a planului general, pe
care s-au reprezentat construcţiile la scara 1 : 500 sau 1: 1000, sau chiar mai mare
decât acestea. Se recomandă ca acest plan să fie întocmit pe o hârtie de desen lipită pe
un suport rigid. Planul general de trasare este aşadar copia planului general, pe care pe
lângă reţeaua de coordonate geodezice (a punctelor de sprijin), se mai trasează şi o
reţea numită reţeaua construcţiilor, proiectată pentru a deservi amplasarea precum şi
trasarea pe teren a construcţiilor. Această reţea nu mai este orientată geodezic, ci în
funcţie de axele principale ale construcţiilor, care de obicei nu coincid cu direcţia
axelor de sprijin. Reţeaua construcţiilor este o reţea specială, prin care atât trasarea cât
şi calculele coordonatelor punctelor din proiect se simplifică, datorită paralelismului
dintre reţeaua de construcţii şi axele principale ale construcţiilor sau ale căilor de
comunicaţii (Fig. 6.1.).
Fig. 6.1. Plan general cu reţeaua construcţiilor (linii continue) şi a coordonatelor (linii
întrerupte)

Unele reţele destinate unui scop determinat, de exemplu nivelării de terenuri, se
numesc şi cartograme (Fig. 6.2.). În acest exemplu, la fiecare colţ al caroiajului, cele
trei cifre indică: stânga sus — cota de execuţie în raport cu terenul; dreapta sus — cota
din proiect, dreapta jos — cota terenului, în mijlocul caroului se trece volumul lucrării
de terasamente, cu semnul plus pentru umpluturi şi cu semnul minus pentru săpături.
Fig. 6.2. Cartograma unui teren afectat unor construcţii(suprafaţa haşurată reprezintă
excavările)
Pe planurile de sistematizare, pe planurile generale şi pe cel general de trasare, se proiectează şi curbele de nivel pe care le va prezenta terenul în urma executării lucrărilor de terasamente (Fig. 6.3.).

Fig. 6.3. Trasarea curbelor de nivel pe un caroiaj nivelitic

Profilul în lung este un desen de execuţie necesar în proiectarea căilor de comunicaţii,
conductelor etc. Este o secţiune longitudinală reprezentată prin două scări diferite: o
scară pentru distanţele orizontale şi o scară pentru înălţimi, care este de 10 sau de 20 de
ori mai mare decât cea orizontală. Pe profilul longitudinal se trasează linia terenului
natural, desenată de obicei cu linie continuă neagră şi linia proiectului, desenată fie cu
linie punct, fie cu linie roşie; se trasează de asemenea declivităţile liniei roşii (pantele,
respectiv rampele), distanţele între picheţi, distanţele cumulate (Fig. 6.4.).
Pentru executarea profilului longitudinal se iau în considerare datele de nivelment şi cele din carnetul de pichetaj, acestea reprezentând secţiunea longitudinală a suprafeţei terenului în lungul axei traseului.

Fig. 6.4. Profil longitudinal
Scările utilizate în reprezentarea profilului longitudinal sunt 1: 1000 pentru distanţele orizontale şi 1:100 pentru înălţimi, iar în zonele de şes se mai folosesc scările 1: 2000 şi 1: 200.
Profilul transversal se întocmeşte, de obicei, în fiecare punct pichetat şi este o secţiune transversală, normală pe axa construcţiei. Profilul transversal se execută la scări mai mari decât cele folosite pentru întocmirea profilului longitudinal, iar raportarea lui se face la aceeaşi scară, atât pentru înălţimi, cât şi pentru lungimi. Scările uzuale folosite sunt: 1 : 10, 1 : 100, 1 : 200, 1 : 500 (Fig. 6.5.). Profilul transversal reprezentat la scara 1:100 este definit de numărul de ordine al punctului pichetat, care este acelaşi cu cel din planul de situaţie şi profilul longitudinal.
Profilurile transversale sunt importante pentru prezentarea elementelor necesare
executării infrastructurii (cote, dimensiuni, pante transversale), precizarea unor
elemente ale suprastructurii şi calculul volumelor de lucrări de infrastructură, eventual a suprafeţelor scoase temporar din circuitul agricol sau care urmează a fi expropriate. Aceste profiluri transversale sunt denumite curente, dar fiecare proiect mai conţine şi profiluri transversal tip.

Fig. 6.5. Profil transversal întocmit la scara 1:500

Pentru unele construcţii, cum ar fi căile de comunicaţii, se impune înscrierea datelor într-un tabel, în timp ce pentru altele, cum sunt conductele, se indică prin linii de referinţă elementele construcţiei.
Ca regulă generală, planurile (schemele) de trasare trebuie să conţină toate elementele topografice necesare trasării construcţiilor, precum: distanţe orizontale, cote, unghiuri (Fig. 6.6.).

Fig. 6.6. Plan de trasare a unui grup de clădiri

De asemenea, se mai întocmesc proiecte de urmărire a comportării construcţiilor în timp, având un material cartografic adecvat (planuri, diagrame etc). Pe şantierele mari, în cadrul urmăririi execuţiei construcţiilor, se mai întocmeşte şi un plan general inventar al construcţiilor executate (provizorii şi definitive).

7. DESENUL TOPOGRAFIC ASISTAT DE CALCULATOR

Obținerea automată a planurilor cadastrale presupune trecera la un nou tip de plan, care să aibă un conținut exprimat prin date numerice și alfanumerice, condiție necesară pentru procesul de automatizare. În acest sens există două opțiuni dintre care se poate face o alegere:
Realizarea unui nou plan, respectiv așa numitul plan cadastral numeric
(digital), care să aibă un conținut complet (asemănător planului cadastral de
bază, inclusiv în ce privește precizia), obținut prin efectuarea unor măsurători
noi, complet automatizate, pentru scara 1:500, dar care necesită practic atât un
consum mare de timp pentru realizare, cât și cheltuieli foarte mari;
Furnizarea unui plan cu conținut și precizie mai diluate, care este completat cu informații stocate într-o arhivă digitală, realizat prin digitizarea ortofotoplanului și a documentelor cartografice și cadastrale existente (la scări de până la 1 : 5000 inclusiv), deci cu cheltuieli de timp și financiare mai mici, pentru a putea statisface cât mai rapid cerințele impuse de noua economie de piață. Este cazul realizării planului cadastral index.
Astăzi există mai multe software-uri, având diferite grade de complexitate, utilizate pentru întocmirea planurilor și calcului coordonatelor punctelor de detaliu, produse de firme consacrate sau de diferiți utilizatori.

7.1. PROGRAMUL AUTOCAD – PREZENTARE GENERALĂ

Programul AutoCAD este un ansamblu de programe de proiectare/desenare asistată de
calculator (CAD acronim pentru „Computer Aided Design” folosit şi pentru
„Computer Aided Drafting”) dezvoltate de firma Autodesk Inc. din California.
AutoCAD este destinat utilizatorilor (proiectanţi, desenatori etc.) din domeniile:
mecanic, electromecanic, arhitectural, construcţii, cartografie, educaţie, topografie etc.
AutoCAD-ul realizează trei obiective:
 comunicarea desenator/calculator (introducere date, restituire rezultate);  execuţie;
 arhivarea şi gestionarea datelor şi cuprinde:
• echipamente de dialog (mouse, taste, digitizoare -tablete grafice);

• echipamente de execuţie şi procesarea datelor (calculator, unitatea sistem,
memoria);
• echipamente de afişaj şi dispozitive externe de stocare (ecranul
monitorului, imprimantă, masă de trasat -plotter).
Atunci când se lansează program AutoCAD2009, prin dublu clic pe pictograma aplicaţiei sau pe fişierul executabil acad.exe, apare caseta de dialog cu opţiunile:
• S Create a Drawing -permite crearea unui desen nou prin: • Use a Wizard (folosirea asistenţei la conFig.rea desenului); • Quick Setup;
• Advanced Setup.
• Use a Template (folosirea conFig.ţiei şablon);
• Start from Scratch (folosirea conFig.ţiei prestabilite); • S Open a Drawing -deschide un desen existent.
Fig.7.1. Caseta de dialog AutoCAD 2009
La pornirea AutoCAD pe ecran apare caseta de dialog care, prin eticheta Create Drawing, permite definirea unui desen nou cu una din opţiunile:
– Use a Wizard ce încarcă o casetă folosind asistenţa la conFig.re;
– Use a Template afişează o listă de şablone de desen;
– Start from Scratch încarcă rapid mediul de desenare folosind conFig.ţia
prestabilită a unităţii sistemului metric sau englez. Dacă se selectează wizard-
ul, apare caseta de dialog ce permite conFig.rea completă a mediului de
desenare şi permite alegerea: -unitaţilor de lucru cu precizia de afişare; –
direcţiei de start la măsurarea unghiurilor; -direcţiei de măsurare a unghiurilor; -introducerii limitelor mediului de desenare; -selectarea şabloanelor..
Din File pull-down menu se alege New.
Salvarea unui fişier nou din meniul File/ Save as care deschide caseta de dialog Save Drawing as: care cere numele fişierului ce va fi salvat cu extensia .dwg.
AutoCAD cere definirea preciziei dimensionale pentru formatul ştiinţific, zecimal sau ingineresc.
Cele mai uzuale căi de comunicare cu AutoCAD-ul sunt situate în patru zone:
• zona de stare;
• zona de desenare;
• zona de dialog (sau de comandă);
• zona meniu ecran (opţional).
Cele mai uzuale căi de comunicare cu AutoCAD-ul sunt:
• fereastra AutoCAD-ului în care bara cu instrumente Standard şi meniurile
derulante sunt asemănătoare cu cele ale aplicaţiilor Windows;
• din meniuri (ecran, pull-down, icon) selectând rubrica dorită; • folosind bare cu instrumente.
Fig.7.2. Interfaţă utilizator
Barele Menu: bara de titlu, situată în partea superioară a ecranului afişează numele programului şi al fişierul deschis şi permite prin butoane minimizarea, maximizarea şi închiderea ferestrei. În AutoCAD2002 se permite deschiderea concomitentă a mai multor fişiere.
Bara de meniuri derulante se află sub bara de titlu şi oferă accesul la meniurile derulante prin una din opţiunile: File, Edit, View, Insert etc.
Bare cu instrumente ce permit accesarea rapidă a comenzilor cele mai des utilizate şi pot fi modificate prin adăugarea butoanelor cu alte comenzile, permit de asemenea crearea butoanelor şi barelor cu instrumente proprii.
Introducerea comenzilor în fereastra de comandă prin introducerea de la tastatură a comenzilor şi afişarea mesajelor AutoCAD-ului. Promptul păstrează implicit 400 de linii de comandă, ce pot fi vizualizate. Bara de stare afişează starea curentă a AutoCAD-ului.

Folosirea casetelor de dialog permite selectarea opţiunilor înainte de executarea comenzii.
Lansarea comenzilor în AutoCAD se poate face astfel: de la tastatură, introducând numele comenzii sau prescurtarea numelui în linia de comandă ori folosind chei sau taste de funcţii:
• <F1> activare Help;
• <F2> comutare mod text/mod grafic;
• <F3> setări Osnap;
• <F4> activare Tablet;
• <F5> mod Izometric;
• <F6> coordonate ON/OFF;
• <F7> grid ON/OFF;
• <F8> mod Ortho ON/OFF;
• <F9> mod Snap ON/OFF;
• <F10> Polar Tracking ON/OFF.
Limitele desenului se pot stabili folosind şi comanda LIMITS.
LIMITS – defineşte şi controlează formatul foii de desenare şi afişarea grid-ului.
Procedură: – lansarea comenzii LIMITS (sau “LIMITS) la linia de comandă; –
alegerea comenzii din submeniul Format > Drawing Limits Opţiuni: – Specify lower left corner or [ON/OFF] <current>: se specifică un punct, ON sau OFF, sau se apasă tasta ENTER
Observaţii: – determină aria de afişare a punctelor grid, aria afişată de una din opţiunile de scară ale comenzii ZOOM şi aria minimă afişată de ZOOM All.
UNITS – defineşte şi controlează afişarea formatului coordonatelor, unghiurilor şi preciziei acestora.
Procedură: – lansarea comenzii UNITS (sau “UNITS) la linia de comandă; – alegerea comenzii din submeniul Format > Units Opţiuni: – lansarea comenzii de la tastatură afişează în mod text modul de afişare al unităţilor de măsură liniare:
Fig.7.3. Setarea unităților de măsură
AutoCAD-ul foloseşte un sistem de coordonate WCS (World Coordinate System) bazat pe coordonatele carteziene x,y,z cu originea sistemului 0,0,0 (x=0, y=0, z=0). Se poate modifica sistemul de coordonate faţă de WCS definind UCS-ul marcat, în desenul bidimensional, printr-o pictogramă (icoană) ce indică direcţiile curente ale axelor x şi y. Valorile pozitive ale lui X se măsoară la dreapta, iar ale lui Y deasupra originii. Pentru introducerea unei coordonate este necesară introducerea ambelor valori ale lui X şi Y separate prin virgulă.

Pentru a schimba locaţia originii (0,0,0), orientarea planului XOY şi a axei Z, se
defineşte UCS (User Coordinate System) ce poate fi localizat şi orientat oriunde în
spaţiu 3D; se pot defini, salva, rechema oricâte UCS-uri. Pentru a indica originea şi
orientarea UCS, pictograma UCS poate fi afişată în origine folosind comanda
UCSICON care controlează vizibilitatea şi plasamentul pictogramei UCS.

UCS – defineşte sau modifică sistemul de coordonate.
Procedură: – lansarea comenzii UCS la linia de comandă;alegerea comenzii din bara cu
instrumente UCS;alegerea comenzii din meniul Tools: > New UCS Opţiuni: – Enter an
option [New/Move/orthoGraphic/Prev/Restore/Save/Del/ Apply/?/World] <World>:
– se introduce o opţiune sau ENTER;

– New -defineşte noul sistem de coordonate prin cele şase metode: Specify origin of new UCS or [ZAxis/3point/OBject/Face/View/ X/Y/Z] <0,0,0>:
Origin – defineşte noua origine, lăsând direcţia X,Y,Z neschimbată; Z Axis – defineşte UCS prin poziţia pozitivă a axei Z;
3 Points – specifică originea noului UCS şi direcţia pozitivă a axelor X şi Y, axa Z se determină prin regula mâinii drepte;
Fig.7.4. Interfaţă UCS
Object – defineşte un nou sistem de coordonate pe baza unui obiect 3D; Face – aliniază UCS-ul cu faţa selectată a unui obiect solid;
View – stabileşte un nou sistem de coordonate cu XOY paralel cu ecranul; X,Y,Z – roteşte UCS-ul în raport cu axa specificată.
Move – redefineşte UCS-un prin origine sau valoarea lui Z a UCS-ului curent; OrthoGraphic – specifică una din cele şase UCS-uri.
Odată spaţiul de lucru formatat, urmează stabilirea uneltelor de lucru. Când desenăm,
uneori s-ar putea să avem nevoie de o “foaie liniată”, sau un transperant, care să ne
ghideze. Cu GRID, se poate accesa o astfel de grilă, transparentă. De asemeni, s-ar

putea să avem nevoie să ne poziţionăm cu maximă precizie pe anumite puncte. Cu
salturi controlate SNAP, sunt vizate chiar punctele cheie ale anumitor obiecte cu
ajutorul modului OBJECTSNAP (capete de linie, centre de cerc, tangenţe,
perpendicularităţi, intersecţii, etc.). Dacă este necesar să desenăm numai linii perpendiculare unele pe altele, pralele cu axele sistemului de coordonate, alegem modul ORTHO. Aceste setări au butoane corespondente pe linia de status.

Fig.7.5. Interfaţă unelte de lucru

Obiectele care se desenează pot avea diferite culori, tip de linie sau grosime. Dacă un desen este prea încărcat cu detalii şi se doreşte accesarea exclusivă a anumitor obiecte – de exemplu numai reprezentarea formei unei piese, fără, cote, toleranţe, textul notelor, intuim că ar fi utilă o organizare pe grupe de obiecte, care să aibă anumite proprietăţi în comun şi care să poată fi îndepărtate de pe desen, fără a fi şterse, apoi readuse, la comandă.
Aceste structuri în „straturi” transparente se numesc layere şi sunt accesate cu comanda LAYER. Setările referitoare la proprietăţile obiectelor au corespondenţi în butoanele de pe linia de status a proprietăţilor.

Fig.7.6. Crearea layer-elor

Cum se lucrează cu layerele ? În primul rând, trebuie reţinut faptul că „Layerele” sunt
structuri menite să ajute utilizatorul să-şi organizeze munca. De aceea, obiectele
grupate într-un layer vor avea proprietăţi uniforme: „stratul” în care toate obiectele sunt

verzi, „stratul” în care sunt grupate cotele, toate desenate cu un anumit tip de linie şi culoare, layerul în care sunt generate textele etc.
Aceste straturi trebuie imaginate ca foliile transparente pe care se desenează obiecte şi care, suprapuse, oferă imaginea desenului de ansamblu, fără a distinge care obiect cărei folii îi aparţine.
Fig.7.7. Exemple de Layere necesare utilizatorului

Anumite detalii pot fi îndepărtate din desen prin simpla îndepărtare a foliei pe care acestea au fost desenate. Utilizatorul poate hotărî dacă pe o anumită folie se mai fac modificări sau nu, ori, dacă obiectele respective îşi schimbă, toate, culoarea, de exemplu. Din cele expuse, apare evident că nu se vor grupa într-un layer obiecte care să aibă proprietăţi diferite: culori, tipuri de linii, grosimi. Acest lucru este posibil, dar nu este recomandat.
În fereastra de control a layerelor, se pot accesa următoarele câmpuri:
– NAME – numele layerului, care poate conţine litere, cifre, blancuri, anumite
caractere speciale;
– COLOR – afişează o listă cu culori ce pot fi asociate unui layer;
– LINEWEIGHT – afişează o listă cu grosimi de linii active, predefinite, care pot
fi asociate layerului;

– LINETYPE (Fig. 7.8.) – afişează o casetă de control a tipurilor de linii
disponibile în acel desen;

Fig.7.8. Alegerea tipurilor de linie

• PLOT STYLE – afişează o listă de stiluri de plotare disponibile. Dacă se lucrează
în modul de plotare dependent de culoare, nu se poate modifica acest stil;
• OFF – face ca layerul selectat să devină invizibil pentru afişare sau plotare.
Obiectele dintr-un layer „ridicat” de pe desen se regenerează împreună cu celelalte,
dar nu sunt afişate. Când layerul este făcut vizibil cu opţiunea ON, obiectele
grafice pe care le conţine sunt doar redesenate. Este metoda de lucru recomandată
atunci când se comută des vizibilitatea unor layere.
• LOCK – face ca obiectele din layerul selectat să rămână vizibile, fără a le putea
edita. Un layer blocat pentru editare poate fi făcut curent şi i se pot adăuga noi
obiecte grafice. Această opţiune se accesează când se doreşte ca obiectele dintr-un
anumit layer să rămână nemodificate într-o sesiune de editare a desenului;

• DO NOT PLOT – face ca layerul selectat (dacă este vizibil), să nu fie plotat;
• FREEZE/ THAW – îngheaţă/ dezgheaţă layerele. Obiectele dintr-un layer
îngheţat nu sunt vizibile, nu se regenerează şi nu sunt plotate. Această facilitate
este folosită când se doreşte ca obiectele dintr-un anumit layer să rămână invizibile
pentru mult timp şi pentru reducerea timpului necesar regenerărilor (la ZOOM şi
PAN, mai ales). La dezgheţarea unui layer, obiectele grafice conţinute de acesta
sunt regenerate. Există mai multe opţiuni de înghţare a layerelor: freeze in all
viewports – layerul este îngheţat în toate ferestrele flotante, freeze in current
viewport – layerul este îngheţat numai în fereastra curentă, freeze in all new
viewports – layerul va fi îngheţat numai pentru ferestrele flotante create începând
cu acel moment.
• NEW – permite crearea unui nou layer, cu proprietăţile implicite acelui desen;
• CURRENT – face ca layerul selectat să devină cel activ, în care vor fi desenate
toate obiectele, începând din acel moment şi până la o nouă setare;
• DELETE – şterge layerul din lista afişată. Pot fi şterse numai layere fără referinţă.
Nu pot fi şterse layerele 0, DEFPOINTS, layerele care conţin obiecte, sau care sunt
ataşate prin referinţe externe. Layerele care nu conţin obiecte, nu sunt ataşate pot fi
eliminate din desen şi cu comanda PURGE.
• INVERT FILTER – afişează layerele care au proprietăţi inverse celor selectate
printr-un criteriu de filtrare.
• APPLY TO OBJECT PROPERTIES TOOLBARR – face ca layerele care
îndeplinesc anumite criterii grupate într-un filtru să fie listate de butonul specific
din caseta cu proprietătile obiectelor.
Să propunem o temă în care se utilizează aceste setări primare. Vom formata un fişier
prototip, care să poată sta la baza altor desen şi care să conţină setări ce nu vor mai fi
repetate la fiecare desen. Pe măsură ce sunt asimilate şi alte comenzi, este bine ca
utilizatorul şă-şi îmbogăţească cu noi elemente desenul prototip, economisind astfel
timp.
Lucrul cu precizie în AutoCAD implică accesarea unor puncte speciale din desen: capete de linie, vertexuri, puncte singulare, puncte de intersecţie şi tangenţă.
Evident că, de cele mai multe ori, utilizatorul nu va putea identifica şi fixa aceste puncte. Modul de lucru OBJECT SNAP (OSNAP – salt la obiect) permite aceste salturi în puncte cheie
Punctele de salt pot fi determinate de-a lungul unor direcţii date pe baza altor puncte osnap. Detectarea acestor puncte funcţionează dacă Object Snap Tracking este setat On, în caseta OSNAP (Fig. 7.9.).

Fig.7.9. Modurile OSNAP

Din modulul AutoTrak , alături de modurile OSNAP, face parte şi modul polar de detectare. AutoTrack oferă posibilitatea de a desena obiecte la anumite unghiuri, în anumite relaţii cu alte obiecte. Direcţiile temporare create când AutoTrack e ON sunt afişate împreună cu coordonatele curente ale punctului de pe această direcţie, faţă de punctul ultim dat. În Fig. 7.10. este reprezentat modul în care sunt măsurate unghiurile, în conformitate cu setările din UNITS.

Fig. 7.10. Setările din Drawing Units
Foarte multe comenzi de desenare şi modificare (editare) implică alegerea obiectelor
grafice din spaţiul de lucru. De aceea, una dintre cele mai des utilizate comenzi este
comanda de selectare, SELECT. Succesiunea de dialog corespunzătoare selectărilor
este inculsă în marea majoritate a comenzilor. De aceea, vom începe prin a prezenta
modul în care se fac selecţiile în AutoCAD, chiar dacă nu se va folosi explicit această
comandă.
SELECT :plasează obiectele selectată într-un set ce poate fi ulterior apelat ca “anterior”, (Previous). Modurile de selecţie sunt:
• Auto: realizează selecţii automate. Auto şi Add sunt modurile implicite. În aceste
moduri, a indica un obiect cu digitizorul (mouse), echivalează cu selecţia acelui
obiect. Indicând un punct într-o zonă nedesenată, sau în exteriorul unui obiect, se
crează primul colţ al unui dreptunghi definit prin metoda BOX (cutie, în engleză).
• Add: comută în modul de adiţie. În acest mod, obiectele selectate sunt adăugate
unui set de selecţie utilizând oricare dintre celelalte moduri.
• ALL: selectează toate obiectele din layerele active (dezgheţate -Thawed).
• BOX: selectează toate obiectele din, sau care traversează, un dreptunghi
specificate prin două puncte. Dacă punctele sunt specificate de la dreapta spre
stânga, BOX este echivalent cu CROSSING, altfel BOX este echivalent cu

Windows. CrossingSelectează obiectele din şi care traversează aria definită de două puncte, ca şi colţuri ale unui dreptunghi, de la dreapta spre stânga. Obiectele selectate sunt afişate punctat, pentru a le distinge de obiecte selectate printr-o fereastră (windows).
• Cpolygon: selectează obiectele din şi care traversează un poligon definit prin
specificare unor puncte în jurul obiectelor. Poligonul poate avea orice formă, dar
nu se poate intersecta pe sine. AutoCAD-ul schiţează ultimul segment, astfel încât
acesta să rămână închis tot timpul. Cpolygon nu este afectat de variabila sistem
PICKADD.
• Fence: selectează toate obiectele care traversează un front de selecţie.Este similară
cu Cpolygon, doar că AutoCAD-ul nu închide ultimul vector al frontului, iar
frontul se poate intersecta pe sine. Nici acest mod de selecţie nu e afectat de
PICKADD.
• Group: selectează toate obiectele dintr-un grup specificat.
• Last: selectează cel mai recent obiect vizibil creat.
• Multiple: permite specificarea unor puncte multiple, fără a schimba aparenţa
obiectului, accelerând procesul de selecţie a obiectelor complexe.
• Remove: obiectele pot fi îndepărtate din setul curent de selecţie apăsând R, în
cursul procesului de selecţie.
• Single: selectează primul obiect sau set de obiecte desemnate, nemai continuând
dialogul de selecţie.
• Undo: anulează selecţia obiectului cel mai recent adăugat la lista d selecţie.
• Window: selectează toate obiectele din interiorul unui dreptunghi definit prin două
puncte specificate de la stânga la dreapta.
• Wpolygon: selectează obiectele dintr-un poligon definit de puncte date în jurul
obiectului de selectat. Poligonul poate avea orice formă, dar nu se poate intersecta
pe sine. AutoCAD-ul schiţează ultimul segment, astfel încât acesta să rămână
închis tot timpul. Cpolygon nu este afectat de variabila system PICKADD.
Orice utilizator poate greşi. Poate încerca mai multe căi şi doreşte să poată reveni la o anumită stare, anterioară unor acţiuni. De aceea prezentăm cele mai utilizate comenzi de editare: comanda de ştergere şi de anulare.
• ERASE: îndepărtează obiecte din desen prin selectarea acestora cu una din
metodele de selectare.

Dicţionar Enciclopedic de Geodezie,
Topografie, Fotogrammetrie, Teledetecţie, Cartografie şi Cadastru, Editura Nemira, Bucureşti 2009
Prelucraea Automată a Datelor Analitice și Grafice din Topografie și Cadastru, Editura Alternitas, Alba Iulia 2009
Topografie, Editura Conspress, București, 2009
Automatizarea lucrărilor de Cadastru, Editura Matrix Rom, București, 2007

Dicţionar de Geodezie, Fotogrametrie, Teledetecţie şi Cartografie englez român, Editura Tehnică, Bucureşti 1980
Complemente de Măsurători Terestre, vol.1-2, ediţia 2009, Editura Politehnica, Timişoara

8 thoughts on “Generalitati si notiuni de bun simt despre desenul topografic

  1. Mircea

    Salutare, am parcurs mai multe articole din site-ul tau, inclusiv cel de fata si trebuie sa spun ca imi place felul in care prezinti informatiile. Eu ma ocup cu partea de marketing la un service auto din Bucuresti si citesc frecvent articole din domeniu.

    Reply

Leave a Reply to AService Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *